Nu știu să spun că-mi ești nemărginire
Când obosesc secundele în noi,
Când se topesc cuvintele-n rostire,
Printre zăpezi de lacrimi și de ploi!
Nu știu nici orizonturi, nici culoare,
Nu te descriu nici când aș vrea s-o fac,
Îmi ești ca asfințitul pentr-o mare,
Chiar și atunci când vorbele îmi tac!
Nu știu, nu pot ori n-am aflat vreodată,
Să nu te port pe gene când respir,
Să nu te ducă vântul ca pe-un fir…
De sidefiu nisip la țărm cu valuri
Ori să te pierd străin de vrerea mea,
În nopți cu unde ce se sparg la maluri,
Sub ceruri de albastră catifea!
Nu știu să-mi beau cafeaua solitară,
Doar cu un rând de slove și-un stilou,
De-ai tot pleca, în dimineți și-n seară,
Tot n-aș uita să te iubesc… din nou!
