Autor: Octavian Goga
De-ar fi să împărțești odată
Tu bogățiile ce ai,
Din toate darurile tale,
Ți-aș cere-o lacrimă să-mi dai
Mi-ai da atunci un strop de suflet,
Ce din adâncuri îmi răsare,
Căci numai din adâncul mării
Se pescuiesc mărgăritare
miercuri, 30 octombrie 2013
vineri, 25 octombrie 2013
Scrisori nescrise
Autor: Radu Gyr
Viața noastră-ascunde-adese
într-un colț de paradis
scrisori ce nu ne-au fost trimese
de-o mână care nu ne-a scris.
Nu știm pe foi ce-am vrea să fie
ce cânt de dragoste nescris,
dar mâna care nu ne scrie
o legănăm mereu în vis.
Și frazele ce n-au să vină
în așteptări mai scumpe ni-s
iar umbra ce n-a dat lumină
în piept ni-i floare de cais.
Așa cum stăm în uși deschise
pândim cu dor nicicând ucis
scrisori ce nu ne-au fost trimise
de-o mână care nu ne-a scris.
Viața noastră-ascunde-adese
într-un colț de paradis
scrisori ce nu ne-au fost trimese
de-o mână care nu ne-a scris.
Nu știm pe foi ce-am vrea să fie
ce cânt de dragoste nescris,
dar mâna care nu ne scrie
o legănăm mereu în vis.
Și frazele ce n-au să vină
în așteptări mai scumpe ni-s
iar umbra ce n-a dat lumină
în piept ni-i floare de cais.
Așa cum stăm în uși deschise
pândim cu dor nicicând ucis
scrisori ce nu ne-au fost trimise
de-o mână care nu ne-a scris.
duminică, 20 octombrie 2013
Monologul puiului de vulpe
Autor: Evgheni Evtușenko
Albastru sunt, în ferma cenuşie,
Şi, pentru asta, bun de abator.
În cuşcă de metal ţinut, vai mie,
Nu-s împăcat că trebuie să mor.
M-aş jupui de viu, să scap de-această
Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă
Triumfă-n blana mea fără noroc.
Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.
Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar mai urla şi el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu de-l pun.
Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă
Mă ţine sclav, să evadez nu pot.
Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
După un prânz cu peşte împuţit,
Fără să vreau m-am repezit afară
Şi-n hău stelar deodată m-am trezit.
Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înţeles, în zborul meu stingher
Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.
Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănaţi de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre
Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.
Dar singur şi-ntristat mi-am plâns de milă
Înţelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă
Atunci când în robie te-ai născut.
Mereu captiv, am înţeles cu groază
Că după fermă plâng şi c-o iubesc,
Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria- ţinutul meu ceresc!
Întors astfel la lumea cenuşie,
În cuşca mea, învins şi resemnat,
Strivit de mult prea grea vinovăţie,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.
Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Şi-aici la fermă! Căci dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cânva, azi doar c-o sârmă
Electrică- ne vin urgent de hac.
Duios, lapona mea cu două feţe
Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern...
Ce mână moale! Doamne, ce blândeţe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!
Mă va salva de boli şi, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul...
Trădarea e în fişa ei de post.
C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:
"Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"
Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie şi mă ucide-apoi.
. (1967, Rostov-pe-Don)

Albastru sunt, în ferma cenuşie,
Şi, pentru asta, bun de abator.
În cuşcă de metal ţinut, vai mie,
Nu-s împăcat că trebuie să mor.
M-aş jupui de viu, să scap de-această
Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă
Triumfă-n blana mea fără noroc.
Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.
Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar mai urla şi el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu de-l pun.
Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă
Mă ţine sclav, să evadez nu pot.
Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
După un prânz cu peşte împuţit,
Fără să vreau m-am repezit afară
Şi-n hău stelar deodată m-am trezit.
Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înţeles, în zborul meu stingher
Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.
Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănaţi de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre
Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.
Dar singur şi-ntristat mi-am plâns de milă
Înţelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă
Atunci când în robie te-ai născut.
Mereu captiv, am înţeles cu groază
Că după fermă plâng şi c-o iubesc,
Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria- ţinutul meu ceresc!
Întors astfel la lumea cenuşie,
În cuşca mea, învins şi resemnat,
Strivit de mult prea grea vinovăţie,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.
Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Şi-aici la fermă! Căci dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cânva, azi doar c-o sârmă
Electrică- ne vin urgent de hac.
Duios, lapona mea cu două feţe
Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern...
Ce mână moale! Doamne, ce blândeţe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!
Mă va salva de boli şi, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul...
Trădarea e în fişa ei de post.
C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:
"Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"
Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie şi mă ucide-apoi.
. (1967, Rostov-pe-Don)
joi, 17 octombrie 2013
Moartea visurilor
Autor: Ștefan Petică
Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.
Și palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!
Și noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică și vagă
Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună.
Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.

Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.
Și palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!
Și noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică și vagă
Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună.
Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.
luni, 7 octombrie 2013
”Toamna murind” - G.Bacovia
Toamna murind
Toamna în grădină îşi acordă vioara.
Plâng strunele jalnic, lung şi prelung
Şi-n goala odaie acorduri ajung...
Şi plâng în odaie, şi eu din vioară...
Plâng strunele toate lung şi prelung.
Fereastra e deschisă... vioarele plâng...
O, ninge... şi toate se sting...
Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit...
Îmi cade vioara şi cad ostenit,
Iar toamna, poetă, cântând a murit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)