O lacrimă

Autor:  Octavian Goga

                    De-ar fi să împărțești odată
                    Tu bogățiile ce ai,
                    Din toate darurile tale,
                    Ți-aș cere-o lacrimă să-mi dai

                    Mi-ai da atunci un strop de suflet,
                    Ce din adâncuri îmi răsare,
                    Căci numai din adâncul mării
                    Se pescuiesc mărgăritare

Scrisori nescrise

Autor: Radu Gyr

                        Viața noastră-ascunde-adese
                         într-un colț de paradis
                         scrisori ce nu ne-au fost trimese
                         de-o mână care nu ne-a scris.

                         Nu știm pe foi ce-am vrea să fie
                         ce cânt de dragoste nescris,
                         dar mâna care nu ne scrie
                         o legănăm mereu în vis.

                         Și frazele ce n-au să vină
                         în așteptări mai scumpe ni-s
                         iar umbra ce n-a dat lumină
                         în piept ni-i floare de cais.

                        Așa cum stăm  în uși deschise
                        pândim cu dor nicicând ucis
                        scrisori ce nu ne-au fost trimise
                        de-o mână care nu ne-a scris.

Monologul puiului de vulpe

Autor: Evgheni Evtușenko

                                  
                                Albastru sunt, în ferma cenuşie,
                                Şi, pentru asta, bun de abator.
                                În cuşcă de metal ţinut, vai mie,
                                Nu-s împăcat că trebuie să mor.

                                M-aş jupui de viu, să scap de-această
                                Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
                                Dar albăstriul meu, ca o năpastă
                                Triumfă-n blana mea fără noroc.

                                Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
                                Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
                                Ca să implor ori libertatea sfântă,
                                Ori blana năpârlită-n veci de veci.

                                Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
                                M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
                                Dar cum ar mai urla şi el, sărmanul,
                                Numai o clipă-n locul meu de-l pun.

                                Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
                                Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
                                Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă
                                Mă ţine sclav, să evadez nu pot.

                                Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
                                După un prânz cu peşte împuţit,
                                Fără să vreau m-am repezit afară
                                Şi-n hău stelar deodată m-am trezit.

                                Călăuzit de vii oglinzi lunare,
                                Am înţeles, în zborul meu stingher
                                Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
                                Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.

                                Eram eu însumi, flecărind sub astre
                                Cu pomii legănaţi de-un vis polar.
                                Zăpada lor, cu irizări albastre
                                Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.

                                Dar singur şi-ntristat mi-am plâns de milă
                                Înţelegând, de viscole bătut,
                                Că libertatea asta-i prea fragilă
                                Atunci când în robie te-ai născut.

                                Mereu captiv, am înţeles cu groază
                                Că după fermă plâng şi c-o iubesc,
                                Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
                                Mi-i patria- ţinutul meu ceresc!

                                 Întors astfel la lumea cenuşie,
                                 În cuşca mea, învins şi resemnat,
                                 Strivit de mult prea grea vinovăţie,
                                 Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.

                                 Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
                                 Şi-aici la fermă! Căci dacă-ntr-un sac
                                 Ne sugrumau cânva, azi doar c-o sârmă
                                 Electrică- ne vin urgent de hac.

                                 Duios, lapona mea cu două feţe
                                 Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern...
                                 Ce mână moale! Doamne, ce blândeţe!
                                 Da-n ochii ei de înger, ce infern!

                                 Mă va salva de boli şi, din tot locul,
                                 Mereu de hrană îmi va face rost,
                                 Dar într-o zi, când va veni sorocul...
                                 Trădarea e în fişa ei de post.

                                 C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
                                 Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:
                                 "Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
                                 Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"

                                 Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
                                 Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
                                 Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
                                 Mă mângâie şi mă ucide-apoi.

.  (1967, Rostov-pe-Don)

Moartea visurilor

Autor: Ștefan Petică

                         Păunii verzi plecară în noaptea solitară
                         Cu strigăte de jale ca nota care trece
                         Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
                         Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

                         Și palidele trupuri de roze s-adunară
                         Pe marginea-n ruină încet să se aplece
                         Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece.
                         O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

                         Și noaptea cea muiată în aurul de lună
                         Părea apoteoza fantastică și vagă
                         Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună.

                         Poeme dulci de vise, poeme de petale,
                         Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
                         Departe trec păunii cu strigăte de jale.

”Toamna murind” - G.Bacovia

                           Toamna murind

                    Toamna în grădină îşi acordă vioara.
                    Plâng strunele jalnic, lung şi prelung
                    Şi-n goala odaie acorduri ajung...
                    Şi plâng în odaie, şi eu din vioară...
                    Plâng strunele toate lung şi prelung.

                    Fereastra e deschisă... vioarele plâng...
                    O, ninge... şi toate se sting...
                    Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit...
                    Îmi cade vioara şi cad ostenit,
                    Iar toamna, poetă, cântând a murit.