Mă cheamă amintirea

Motto: 
”Copilăria...Cadoul pe care ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat”( Horațiu Mălăele )

Autor: George Ioana

                            Mi-e cald, însă căldura nu vine de la soare,
                            ceva parcă mă arde şi inima mă doare
                            şi urcă pân' la creier o moleşeală stinsă
                            ce-nvăluie, ca ceaţa, durerea necuprinsă.

                            Mă cheamă amintirea, mă strigă tot mereu.
                            Mă-ntorc înspre trecutul, ce nu mai e al meu,
                            dar nu văd decât urme pe drumul cunoscut,
                            ce duc spre-aceeaşi ţintă, al vieţii început.

                            Copilăria-mi dragă, ca un balsam se-aşează
                            pe fruntea fără riduri, în ochi ce scânteiază
                            şi-o undă de mireasmă de crini şi busuioc,
                            îmbracă amintirea şi-o-nchide într-un obroc.-

In fiecare zi

Autor: Romulus Vulpescu

                                       În fiecare zi, ne batem joc
                                       De păsări, de iubire și de mare,
                                       Și nu băgăm de seamă că, în loc,
                                       Rămâne un deșert de disperare.

                                       Ne amăgește lenea unui vis
                                       Pe care-l anulaăm cu-o șovăire;
                                       Ne reculegem într-un cerc închis
                                       Ce nu permite ochilor s-admire;

                                       Ne răsucim pe-un așternut posac,
                                       Însingurați în doi, din lașitate,
                                       Mințindu-ne cu guri care prefac
                                       În zgură sărutările uzate;

                                       Ne pomenim prea goi într-un târziu,
                                       Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
                                       Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
                                       Ca să mai știm că dragostea există.

                                       În fiecare zi, ne batem joc
                                       De păsări, de iubire și de mare,
                                       Și nu băgăm de seamă ca, în loc,
                                       Rămâne un deșert de disperare.

Tu, dor nebun!

Autor: Ovidiu Oana- Pârâu

                                  Tu, dor nebun, de ce mă amăgeşti,
                                  Şi-mi pui poveri ca unui sclav de rând ?
                                  Ce alte chinuri vrei să-mi născoceşti,
                                  Nu îţi ajunge că mă vezi plângând ?

                                   Întâi mă rătăceşti prin larga lume,
                                   În labirinturi fără de scăpare
                                   Şi peste-un ceas îmi spui poveşti anume,
                                   Despre întoarceri şi de împăcare.

                                   A mia oară tu mă faci stingher,
                                   Când picuri de otravă-mi dai de sete,
                                   Mai trist mă pripăşesc prin vreun ungher,
                                   Sperând ca răul tău să nu mă-mbete.

                                   Adorm sfârşit, cerşind minuni cereşti
                                   Şi până-n zori scot ghimpele din gând.
                                   Tu, dor nebun, de ce mă amăgeşti
                                   Şi-mi pui poveri ca unui sclav de rând ?

De nu mă poți iubi

Autor : Victor Eftimiu

                                     De nu mă poți iubi, frumoaso, -
                                     Căci altul ți-e stăpân pe veci –
                                     De ce, când te-ntâlnesc în cale
                                     O clipă - ochii nu ți-i pleci ?

                                     De nu mă poți iubi, frumoaso,
                                     Întoarce-ți ochii de la mine ;   
                                     Tu știi ispita ce se-ascunde
                                     În fundul apelor senine ;

                                     În prefăcuta-mi nepăsare,
                                     În genele mereu plecate,
                                     Tu nu-nțelegi mărturisirea
                                     Iubirii mele zbuciumate?

                                     De nu mă poți iubi, femeie,
                                     Întoarce-ți ochii - căci mă tem   
                                     Să nu le-ntunece lumina
                                     Întâiul dragostei blestem !...

Din volumul „Poemele singurătății“ (1906 – 1912)

De ce?

Autor: Marilena Velicu

                            De ce nu trece timpul ca melcul de încet
                            Şi ploile de vară nu vin când le dorim?
                            De ce averea toamnei nu-ncape-ntr-un sipet
                            Şi când se naşte ziua noi nu sărbătorim?
                                                             
                            De ce se-ntoarce iarna cu viscole cu tot
                            Și albul ei astupă mormintele pustii?
                            De ce în vise noaptea să te rechem nu pot
                            Şi muzica răsună prin notele zglobii?

                            De ce îmi place galben, din multele culori
                            Şi plâng la malul mării când scoicile se sparg?
                            De ce pe scena vieţii suntem umili actori
                            Şi nava ce ne poartă-i lipsită de catarg?

                            De ce frămânţi dorinţe pe cerul înstelat
                            Şi nu scrii pe asfalt cuvinte-ncrucişate?
                            De ce-şi răsfaţă vântul în păru-ţi inelat
                            Trecutele iubiri prin toamne reci lăsate.

Gândeste-te, n-ar fi păcat...

Autor: Magda Isanos 
(1916-1944)

                                Invață-mă cu ce să-ncep întâi
                                și-n care vorbe-anume tuturor
                                să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
                                și cum, de-atâtea lumi luminători,

                                pe gura ta surâsu-i ca un soare;
                                ei poate niciodată n-or să știe
                                din fiecare clipă trecătoare
                                cum ne-am durat noi câte-o veșnicie

                                iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
                                îți cânt atâtea cântece când spui
                                cuvinte ce pe buzele oricui
                                niște cuvinte simple-ar fi rămas.

                                Învață-mă cu ce să-ncep și cum
                                să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
                                că te-a născut, cu truda ei întreagă,
                                pe tine, bucuria mea de-acum.

                                Ea, poate, niciodată n-o să știe
                                c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
                                că din pământ și sura veșnicie
                                să mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;

                                și, fiindcă-o să murim și noi odată,
                                gândeste-te: n-ar fi păcat să moară,
                                cuprinsă-n noi, atâta primăvara,
                                și dragostea cu inima deodată?...

                                De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
                                și eu voi scrie toate, fir cu fir,
                                că dispretuitori de cimitir,
                                să ne iubim de-a pururea pe lume.

Murim...ca mâine

Autor: Magda Isanos

                                 E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
                                 poate chiar mâine, pomii de pe-alee
                                 acolo unde-i vezi or să mai stee
                                 voiosi, în vreme ce vom putrezi.

                                 Atâta soare, Doamne,-atâta soare
                                 o să mai fie-n lume dupa noi;
                                 cortegii de-anotimpuri si de ploi,
                                 cu păr din care șiruie răcoare...

                                 Și iarba asta o să mai răsară,
                                 iar luna tot așa o să se plece,
                                 mirată, peste apa care trece-
                                 noi singuri n-o să fim a doua oară.

                                 Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
                                 găsi atata vreme pentru ură,
                                 când viața e de-abia o picătură
                                 între minutu-acesta care bate

                                 și celălalt - și-mi pare nențeles
                                 și trist că nu privim la cer mai des,
                                 că nu culegem flori si nu zâmbim,
                                 noi, care-așa de repede murim.

Eu plec cu cârdul de cocori

Autor: Ion Untaru

                       

    

Corabia-şi urmează cursul                                       Pe un ocean indiferent                                       Un punct pierdut în universul                                       Străin şi rece aparent                                       O undă de melancolie                                       Precum o oază plutitoare                                       Pe care nimenea n-o ştie                                       M-a însoţit pe larga mare                                       Ne-apropiem de Terra Nova                                       Cu pescăruşii la catarg                                       Şi mut e gândul, tace slova                                       Şi valuri greu de bord se sparg                                       Adio ţărmuri jinduite                                       Atâtea nopţi mă trec fiori                                       Rămâneţi nedescoperite                                       Eu plec cu cârdul de cocori, 03 décembre 2009

De va fi...

Autor: Eliana Tudor

                          O lacrimă de fi-va să îţi atârn pe-un umăr,
                          De te-oi uimi cu-al gândurilor triste, număr,
                          E semn că în durere viaţa mi-o petrec…
                          De nu eşti lângă mine, în dorul tău mă-nec…

                          Alerg s-ajung la tine ca un izvor de munte!
                          Mi-e tristă, ninsă tâmpla, mi-s visele cărunte,
                          Dar paşii amintirii, ei n-au îmbătrânit
                          Înving cu forţă timpul, viseaz-un răsărit…

                         Un salt prin ani degrabă şi vrajă viaţa prinde!
                         În drumul meu spre tine, nădejdea se aprinde.
                         Mă strânge orizontul şi mă târăsc peltică,
                         Alăturând-o ţie… şi lumea pare mică…

Aș vrea...

Autor: Romeo Tarhon

                                        Aș vrea, iubito, să regreți
                                        Că nu ne-am întâlnit, cum sper,
                                        În alte trupuri, alte vieți
                                        Pe-acest pământ ori poate-n cer
                                        Să nu disperi, să nu disper...

                                        Să ne fi reunit în dor,
                                        Iubindu-ne măcar un ceas,
                                        Din timpul nostru trecător
                                        Dorindu-ne preț de un pas
                                        Să fi plecat, să fi rămas...

                                        Și, uneori, să fi trecut
                                        O clipă cât un ev și-apoi
                                        Să o fi luat de la-nceput,
                                        Dar împreună amândoi...
                                        Un pas întâi, pe urmă doi...

                                        În nesfârșite așteptări
                                        Fără de Timp și Dumnezeu
                                        Nu vor mai fi nici zori, nici zări,
                                        Dar noi ne vom găsi mereu:
                                        Pe mine tu, pe tine eu...