duminică, 20 decembrie 2015
vineri, 18 decembrie 2015
Mă cheamă amintirea
Motto:
”Copilăria...Cadoul pe care ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat”( Horațiu Mălăele )
Autor: George Ioana
Mi-e cald, însă căldura nu vine de la soare,
ceva parcă mă arde şi inima mă doare
şi urcă pân' la creier o moleşeală stinsă
ce-nvăluie, ca ceaţa, durerea necuprinsă.
Mă cheamă amintirea, mă strigă tot mereu.
Mă-ntorc înspre trecutul, ce nu mai e al meu,
dar nu văd decât urme pe drumul cunoscut,
ce duc spre-aceeaşi ţintă, al vieţii început.
Copilăria-mi dragă, ca un balsam se-aşează
pe fruntea fără riduri, în ochi ce scânteiază
şi-o undă de mireasmă de crini şi busuioc,
îmbracă amintirea şi-o-nchide într-un obroc.-
”Copilăria...Cadoul pe care ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat”( Horațiu Mălăele )
Autor: George Ioana
Mi-e cald, însă căldura nu vine de la soare,
ceva parcă mă arde şi inima mă doare
şi urcă pân' la creier o moleşeală stinsă
ce-nvăluie, ca ceaţa, durerea necuprinsă.
Mă cheamă amintirea, mă strigă tot mereu.
Mă-ntorc înspre trecutul, ce nu mai e al meu,
dar nu văd decât urme pe drumul cunoscut,
ce duc spre-aceeaşi ţintă, al vieţii început.
Copilăria-mi dragă, ca un balsam se-aşează
pe fruntea fără riduri, în ochi ce scânteiază
şi-o undă de mireasmă de crini şi busuioc,
îmbracă amintirea şi-o-nchide într-un obroc.-
joi, 17 decembrie 2015
In fiecare zi
Autor: Romulus Vulpescu
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.
Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulaăm cu-o șovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;
Ne răsucim pe-un așternut posac,
Însingurați în doi, din lașitate,
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;
Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai știm că dragostea există.
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă ca, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.
Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulaăm cu-o șovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;
Ne răsucim pe-un așternut posac,
Însingurați în doi, din lașitate,
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;
Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai știm că dragostea există.
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă ca, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.
miercuri, 16 decembrie 2015
Tu, dor nebun!
Autor: Ovidiu Oana- Pârâu
Tu, dor nebun, de ce mă amăgeşti,
Şi-mi pui poveri ca unui sclav de rând ?
Ce alte chinuri vrei să-mi născoceşti,
Nu îţi ajunge că mă vezi plângând ?
Întâi mă rătăceşti prin larga lume,
În labirinturi fără de scăpare
Şi peste-un ceas îmi spui poveşti anume,
Despre întoarceri şi de împăcare.
A mia oară tu mă faci stingher,
Când picuri de otravă-mi dai de sete,
Mai trist mă pripăşesc prin vreun ungher,
Sperând ca răul tău să nu mă-mbete.
Adorm sfârşit, cerşind minuni cereşti
Şi până-n zori scot ghimpele din gând.
Tu, dor nebun, de ce mă amăgeşti
Şi-mi pui poveri ca unui sclav de rând ?
Tu, dor nebun, de ce mă amăgeşti,
Şi-mi pui poveri ca unui sclav de rând ?
Ce alte chinuri vrei să-mi născoceşti,
Nu îţi ajunge că mă vezi plângând ?
Întâi mă rătăceşti prin larga lume,
În labirinturi fără de scăpare
Şi peste-un ceas îmi spui poveşti anume,
Despre întoarceri şi de împăcare.
A mia oară tu mă faci stingher,
Când picuri de otravă-mi dai de sete,
Mai trist mă pripăşesc prin vreun ungher,
Sperând ca răul tău să nu mă-mbete.
Adorm sfârşit, cerşind minuni cereşti
Şi până-n zori scot ghimpele din gând.
Tu, dor nebun, de ce mă amăgeşti
Şi-mi pui poveri ca unui sclav de rând ?
duminică, 13 decembrie 2015
De nu mă poți iubi
Autor : Victor Eftimiu
De nu mă poți iubi, frumoaso, -
Căci altul ți-e stăpân pe veci –
De ce, când te-ntâlnesc în cale
O clipă - ochii nu ți-i pleci ?
De nu mă poți iubi, frumoaso,
Întoarce-ți ochii de la mine ;
Tu știi ispita ce se-ascunde
În fundul apelor senine ;
În prefăcuta-mi nepăsare,
În genele mereu plecate,
Tu nu-nțelegi mărturisirea
Iubirii mele zbuciumate?
De nu mă poți iubi, femeie,
Întoarce-ți ochii - căci mă tem
Să nu le-ntunece lumina
Întâiul dragostei blestem !...
Din volumul „Poemele singurătății“ (1906 – 1912)
De nu mă poți iubi, frumoaso, -
Căci altul ți-e stăpân pe veci –
De ce, când te-ntâlnesc în cale
O clipă - ochii nu ți-i pleci ?
De nu mă poți iubi, frumoaso,
Întoarce-ți ochii de la mine ;
Tu știi ispita ce se-ascunde
În fundul apelor senine ;
În prefăcuta-mi nepăsare,
În genele mereu plecate,
Tu nu-nțelegi mărturisirea
Iubirii mele zbuciumate?
De nu mă poți iubi, femeie,
Întoarce-ți ochii - căci mă tem
Să nu le-ntunece lumina
Întâiul dragostei blestem !...
Din volumul „Poemele singurătății“ (1906 – 1912)
duminică, 6 decembrie 2015
De ce?
Autor: Marilena Velicu
De ce nu trece timpul ca melcul de încet
Şi ploile de vară nu vin când le dorim?
De ce averea toamnei nu-ncape-ntr-un sipet
Şi când se naşte ziua noi nu sărbătorim?
De ce se-ntoarce iarna cu viscole cu tot
Și albul ei astupă mormintele pustii?
De ce în vise noaptea să te rechem nu pot
Şi muzica răsună prin notele zglobii?
De ce îmi place galben, din multele culori
Şi plâng la malul mării când scoicile se sparg?
De ce pe scena vieţii suntem umili actori
Şi nava ce ne poartă-i lipsită de catarg?
De ce frămânţi dorinţe pe cerul înstelat
Şi nu scrii pe asfalt cuvinte-ncrucişate?
De ce-şi răsfaţă vântul în păru-ţi inelat
Trecutele iubiri prin toamne reci lăsate.
De ce nu trece timpul ca melcul de încet
Şi ploile de vară nu vin când le dorim?
De ce averea toamnei nu-ncape-ntr-un sipet
Şi când se naşte ziua noi nu sărbătorim?
De ce se-ntoarce iarna cu viscole cu tot
Și albul ei astupă mormintele pustii?
De ce în vise noaptea să te rechem nu pot
Şi muzica răsună prin notele zglobii?
De ce îmi place galben, din multele culori
Şi plâng la malul mării când scoicile se sparg?
De ce pe scena vieţii suntem umili actori
Şi nava ce ne poartă-i lipsită de catarg?
De ce frămânţi dorinţe pe cerul înstelat
Şi nu scrii pe asfalt cuvinte-ncrucişate?
De ce-şi răsfaţă vântul în păru-ţi inelat
Trecutele iubiri prin toamne reci lăsate.
miercuri, 11 noiembrie 2015
Gândeste-te, n-ar fi păcat...
Autor: Magda Isanos
(1916-1944)
Invață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
că din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată,
gândeste-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvara,
și dragostea cu inima deodată?...
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
că dispretuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
(1916-1944)
Invață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
că din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată,
gândeste-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvara,
și dragostea cu inima deodată?...
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
că dispretuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
duminică, 1 noiembrie 2015
Murim...ca mâine
Autor: Magda Isanos
E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atata vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori si nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.
E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atata vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori si nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.
vineri, 30 octombrie 2015
Eu plec cu cârdul de cocori
Autor: Ion Untaru
|
duminică, 25 octombrie 2015
De va fi...
Autor: Eliana Tudor
O lacrimă de fi-va să îţi atârn pe-un umăr,
De te-oi uimi cu-al gândurilor triste, număr,
E semn că în durere viaţa mi-o petrec…
De nu eşti lângă mine, în dorul tău mă-nec…
Alerg s-ajung la tine ca un izvor de munte!
Mi-e tristă, ninsă tâmpla, mi-s visele cărunte,
Dar paşii amintirii, ei n-au îmbătrânit
Înving cu forţă timpul, viseaz-un răsărit…
Un salt prin ani degrabă şi vrajă viaţa prinde!
În drumul meu spre tine, nădejdea se aprinde.
Mă strânge orizontul şi mă târăsc peltică,
Alăturând-o ţie… şi lumea pare mică…
O lacrimă de fi-va să îţi atârn pe-un umăr,
De te-oi uimi cu-al gândurilor triste, număr,
E semn că în durere viaţa mi-o petrec…
De nu eşti lângă mine, în dorul tău mă-nec…
Alerg s-ajung la tine ca un izvor de munte!
Mi-e tristă, ninsă tâmpla, mi-s visele cărunte,
Dar paşii amintirii, ei n-au îmbătrânit
Înving cu forţă timpul, viseaz-un răsărit…
Un salt prin ani degrabă şi vrajă viaţa prinde!
În drumul meu spre tine, nădejdea se aprinde.
Mă strânge orizontul şi mă târăsc peltică,
Alăturând-o ţie… şi lumea pare mică…
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)