Noaptea de Ajun

Autor : Cati Gavril

                                       Pe cer, printre nori de argint
                                       În noaptea sfântă se înalţă luna
                                       Şi-un cântec îngeresc şi de alint
                                       Ne cântă astăzi buna.

                                       E noaptea Sfântă de Ajun
                                       Şi somnul încet mă cuprinde...
                                       În visul meu îl văd pe Moş Crăciun
                                       Cum luminiţele din brad le-aprinde.

Rugă

Autor: Corneliu Coposu

                                       Cerne, Doamne, liniștea uitării
                                        peste nesfârțita suferință,
                                        seamănă întinderi de credință
                                        și sporește roua îndurării !

                                       Răsădește, Doamne, dragostea și crinul
                                       în ogorul năpădit de ură
                                       și așterne peste munți de zgură
                                       liniștea, iertarea și seninul !

Un poem : ”Când nu voi mai fi”

Autor: Sorin Olariu

Mă cheamă amintirea

Motto: 
”Copilăria...Cadoul pe care ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat”( Horațiu Mălăele )

Autor: George Ioana

                            Mi-e cald, însă căldura nu vine de la soare,
                            ceva parcă mă arde şi inima mă doare
                            şi urcă pân' la creier o moleşeală stinsă
                            ce-nvăluie, ca ceaţa, durerea necuprinsă.

                            Mă cheamă amintirea, mă strigă tot mereu.
                            Mă-ntorc înspre trecutul, ce nu mai e al meu,
                            dar nu văd decât urme pe drumul cunoscut,
                            ce duc spre-aceeaşi ţintă, al vieţii început.

                            Copilăria-mi dragă, ca un balsam se-aşează
                            pe fruntea fără riduri, în ochi ce scânteiază
                            şi-o undă de mireasmă de crini şi busuioc,
                            îmbracă amintirea şi-o-nchide într-un obroc.-

In fiecare zi

Autor: Romulus Vulpescu

                                       În fiecare zi, ne batem joc
                                       De păsări, de iubire și de mare,
                                       Și nu băgăm de seamă că, în loc,
                                       Rămâne un deșert de disperare.

                                       Ne amăgește lenea unui vis
                                       Pe care-l anulaăm cu-o șovăire;
                                       Ne reculegem într-un cerc închis
                                       Ce nu permite ochilor s-admire;

                                       Ne răsucim pe-un așternut posac,
                                       Însingurați în doi, din lașitate,
                                       Mințindu-ne cu guri care prefac
                                       În zgură sărutările uzate;

                                       Ne pomenim prea goi într-un târziu,
                                       Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
                                       Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
                                       Ca să mai știm că dragostea există.

                                       În fiecare zi, ne batem joc
                                       De păsări, de iubire și de mare,
                                       Și nu băgăm de seamă ca, în loc,
                                       Rămâne un deșert de disperare.

Tu, dor nebun!

Autor: Ovidiu Oana- Pârâu

                                  Tu, dor nebun, de ce mă amăgeşti,
                                  Şi-mi pui poveri ca unui sclav de rând ?
                                  Ce alte chinuri vrei să-mi născoceşti,
                                  Nu îţi ajunge că mă vezi plângând ?

                                   Întâi mă rătăceşti prin larga lume,
                                   În labirinturi fără de scăpare
                                   Şi peste-un ceas îmi spui poveşti anume,
                                   Despre întoarceri şi de împăcare.

                                   A mia oară tu mă faci stingher,
                                   Când picuri de otravă-mi dai de sete,
                                   Mai trist mă pripăşesc prin vreun ungher,
                                   Sperând ca răul tău să nu mă-mbete.

                                   Adorm sfârşit, cerşind minuni cereşti
                                   Şi până-n zori scot ghimpele din gând.
                                   Tu, dor nebun, de ce mă amăgeşti
                                   Şi-mi pui poveri ca unui sclav de rând ?

De nu mă poți iubi

Autor : Victor Eftimiu

                                     De nu mă poți iubi, frumoaso, -
                                     Căci altul ți-e stăpân pe veci –
                                     De ce, când te-ntâlnesc în cale
                                     O clipă - ochii nu ți-i pleci ?

                                     De nu mă poți iubi, frumoaso,
                                     Întoarce-ți ochii de la mine ;   
                                     Tu știi ispita ce se-ascunde
                                     În fundul apelor senine ;

                                     În prefăcuta-mi nepăsare,
                                     În genele mereu plecate,
                                     Tu nu-nțelegi mărturisirea
                                     Iubirii mele zbuciumate?

                                     De nu mă poți iubi, femeie,
                                     Întoarce-ți ochii - căci mă tem   
                                     Să nu le-ntunece lumina
                                     Întâiul dragostei blestem !...

Din volumul „Poemele singurătății“ (1906 – 1912)

De ce?

Autor: Marilena Velicu

                            De ce nu trece timpul ca melcul de încet
                            Şi ploile de vară nu vin când le dorim?
                            De ce averea toamnei nu-ncape-ntr-un sipet
                            Şi când se naşte ziua noi nu sărbătorim?
                                                             
                            De ce se-ntoarce iarna cu viscole cu tot
                            Și albul ei astupă mormintele pustii?
                            De ce în vise noaptea să te rechem nu pot
                            Şi muzica răsună prin notele zglobii?

                            De ce îmi place galben, din multele culori
                            Şi plâng la malul mării când scoicile se sparg?
                            De ce pe scena vieţii suntem umili actori
                            Şi nava ce ne poartă-i lipsită de catarg?

                            De ce frămânţi dorinţe pe cerul înstelat
                            Şi nu scrii pe asfalt cuvinte-ncrucişate?
                            De ce-şi răsfaţă vântul în păru-ţi inelat
                            Trecutele iubiri prin toamne reci lăsate.

Gândeste-te, n-ar fi păcat...

Autor: Magda Isanos 
(1916-1944)

                                Invață-mă cu ce să-ncep întâi
                                și-n care vorbe-anume tuturor
                                să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
                                și cum, de-atâtea lumi luminători,

                                pe gura ta surâsu-i ca un soare;
                                ei poate niciodată n-or să știe
                                din fiecare clipă trecătoare
                                cum ne-am durat noi câte-o veșnicie

                                iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
                                îți cânt atâtea cântece când spui
                                cuvinte ce pe buzele oricui
                                niște cuvinte simple-ar fi rămas.

                                Învață-mă cu ce să-ncep și cum
                                să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
                                că te-a născut, cu truda ei întreagă,
                                pe tine, bucuria mea de-acum.

                                Ea, poate, niciodată n-o să știe
                                c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
                                că din pământ și sura veșnicie
                                să mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;

                                și, fiindcă-o să murim și noi odată,
                                gândeste-te: n-ar fi păcat să moară,
                                cuprinsă-n noi, atâta primăvara,
                                și dragostea cu inima deodată?...

                                De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
                                și eu voi scrie toate, fir cu fir,
                                că dispretuitori de cimitir,
                                să ne iubim de-a pururea pe lume.

Murim...ca mâine

Autor: Magda Isanos

                                 E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
                                 poate chiar mâine, pomii de pe-alee
                                 acolo unde-i vezi or să mai stee
                                 voiosi, în vreme ce vom putrezi.

                                 Atâta soare, Doamne,-atâta soare
                                 o să mai fie-n lume dupa noi;
                                 cortegii de-anotimpuri si de ploi,
                                 cu păr din care șiruie răcoare...

                                 Și iarba asta o să mai răsară,
                                 iar luna tot așa o să se plece,
                                 mirată, peste apa care trece-
                                 noi singuri n-o să fim a doua oară.

                                 Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
                                 găsi atata vreme pentru ură,
                                 când viața e de-abia o picătură
                                 între minutu-acesta care bate

                                 și celălalt - și-mi pare nențeles
                                 și trist că nu privim la cer mai des,
                                 că nu culegem flori si nu zâmbim,
                                 noi, care-așa de repede murim.