” A fost ...”

Autor: 
Nina Cassian

                           A fost o dragoste ca un acord de Bach,
                           de-o gravitate limpede... Aveam o dată
                           o nobilă mișcare-analizată
                           ca a figurilor, la șah.

                           Și iată-te în plină dezordine. Străin de legi.
                           Silaba ta de gura mea nu o mai legi,
                           și nu îmi mângâi umerii și nu îmi iei
                           în palme fruntea fulgerată de idei.

                           Nu pot întârzia prea mult,
                           încovoiată de durere, de rusine.
                           Respir adânc: un nou acord ascult,
                           ca să mă urce dincolo, mai sus de tine.

”Duminica de ieri”

Autor: Romulus Vulpescu

                                 
                                  Aprind ţigara şi te-aştept să vii
                                  Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
                                  Secundele acestea argintii
                                  Se scutură ca verbele-ntr-o frază.

                                  Foşnesc şoptit – vecini cu vântul – plopii
                                  Şi degetele-mi vântul le resfiră…
                                  E-o linişte de umbră când te-apropii,
                                  Şi mâna mea vibrează, şi e liră.

                                  Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară
                                  Peronul despărţirii să-l refuze:
                                  În părul tău mai e un rest de vară,
                                  Dar – vineţie – toamna-ţi stă pe buze.

                                  Se-mbracă-n demnitate regiunea:
                                  Duminica de ieri şi-a scos coroana.
                                  Săruturile tac. Zi tristă lunea.
                                  Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana

Nu știu

Autor:  Camelia Stan

                             Nu știu să spun că-mi ești nemărginire
                             Când obosesc secundele în noi,
                             Când se topesc cuvintele-n rostire,
                             Printre zăpezi de lacrimi și de ploi!

                             Nu știu nici orizonturi, nici culoare,
                             Nu te descriu nici când aș vrea s-o fac,
                             Îmi ești ca asfințitul pentr-o mare,
                             Chiar și atunci când vorbele îmi tac!

                             Nu știu, nu pot ori n-am aflat vreodată,
                             Să nu te port pe gene când respir,

                             Nici nu clipesc de grijă câteodată,
                             Să nu te ducă vântul ca pe-un fir…

                             De sidefiu nisip la țărm cu valuri
                             Ori să te pierd străin de vrerea mea,
                             În nopți cu unde ce se sparg la maluri,
                             Sub ceruri de albastră catifea!

                             Nu știu să-mi beau cafeaua solitară,
                             Doar cu un rând de slove și-un stilou,
                             De-ai tot pleca, în dimineți și-n seară,
                             Tot n-aș uita să te iubesc… din nou!

Tablou cu tine

Autor: Ion Sorescu

                                        Ţi-au rămas zorile
                                        Ca o brumă pe gene
                                        Ochii au înverzit în poiene
                                        Cu irizări de cicoare
                                        Gura
                                        A furat din soare
                                        Căldura
                                        Risipită în câmpul cu maci
                                        Pe gât
                                        Ți-au căzut
                                        Plete de grâu
                                        Legănate de vânt
                                        Cu răcoarea din râu
                                        Şi curg
                                        Peste sânii în pârg
                                        Ca un fur rătăcit prin vălcele
                                        I-aştept în cuibarul palmelor mele

Prima elegie

Autor:
 IOAN EVU

                            "O vreme te voi căuta mai rar
                             un timp voi fi cărare sub zăpadă
                             ca flacăra ce se resoarbe-n jar
                             voi pâlpâi şi nimeni n-o să vadă.

                             O noapte o să tac s-ascult cum mor
                             poemele-n muţenie zăludă
                             al lacrimilor limpezit izvor
                             va susura şi nimeni n-o s-audă."
........................................................

                           "...Prea mult vacarm în doar un singur veac
                            sătul şi el de-a lumii cleveteală.
                            Mă voi ascunde-n foşnet de copac
                            în freamătul ce-n frunze se răscoală.

                            Să nu te temi dacă-n târziu popas
                            n-o să-ţi mai bat ca peregrin la poartă.
                            Mă vei afla-n secunda unui ceas
                            ce nu va şti nicicând să ne despartă."

Notă:
IOAN EVU - Membru al U.S.R, poet, prozator, cronicar literar, cantautor, chitarist, lider al grupului muzical „Canon” din Hunedoara, IOAN EVU a publicat poezie, proză, cronică literară în majoritatea revistelor de cultură din țară

Poartă-n ochi seninul

Autor:
Serghei Esenin 

                         Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
                         Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.

                         M-a-ntrebat: “Afară viscolu-i buimac?
                         Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?”

                        Am răspuns iubitei: “Azi, prin vînt şi ger,
                        Cineva flori albe leapădă din cer.

                        Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
                        Eu şi fără tine sunt de viscol plin”

(trad. George Lesnea)

Lacrimile

Autor: Lucian Blaga

                             Când izgonit din cuibul veşniciei
                             întâiul om
                             trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
                             îl chinuiau mustrându-l
                             lumina, zarea, norii - şi din orice floare
                             îl săgeta c-o amintire paradisul -
                             Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

                            Odată istovit de-albastrul prea senin
                            al primăverii,
                            cu suflet de copil întâiul om
                            căzu cu faţa-n pulberea pământului:
                           "Stăpâne, ia-mi vederea,
                            ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
                            c-un giulgiu,
                            să nu mai văd
                            nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
                            căci vezi - lumina lor mă doare".

                            Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare
                            îi dete - lacrimile.

Două poeme...

Azi
               Traian Demetrescu (1866-1896)

Pe când trăiam fără să știu
Ce ce iubirea și durerea,
Mereu doream să le cunosc
Și să le împărtășesc

Azi când trăiesc știind ce e
Iubirea ca și suferința,
Îmi pare rău că n-am știut
Să prețuiesc e-i neștiința

***

Ego
                G.Bacovia (1881-1957)

Tot mai tăcut și singur
În lumea mea pustie-
Și tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.


Din tot ce scriu, iubito,
Reiese atât de bine-
Aceeași nepăsare
De oameni și de tine...

Aș vrea să-ți spun...

Autor: Marian Burtoi

                                   Mi-apari în cale fulgerând himere,
                                   Prin gândul meu, cu-al patimii tumult,
                                   Și ochii-mi arși de dor, cu-a lor tăcere,
                                   Ar vrea să-ți spună...că-și doresc mai mult!

                                   Simt că prin tine se deschide o lume
                                   Mii de dorinți mă spintecă; le-ascult,
                                   Și chiar de nu-ndrăznesc să le dau nume,
                                   Aș vrea să știi că îmi doresc mai mult!

                                   Iar dacă norii scutură petale
                                   Și-n al tău cer tomnatic, mohorât,
                                   Eu tot mai sper că vei găsi o cale
                                   Să-mi spui c-ai vrea și tu mai mult de-atât!

Te-am adunat pe suflet

Autor: Camelia Stan

                                  Te-am adunat pe suflet în tăcere,
                                  Ca un cocor pierdut în zbor nătâng,
                                  Când altă noapte-n infinituri piere
                                  Doi maci am pus pe umărul tău stâng!

                                  Ca să nu uiţi că-n mine mai e vară,
                                  Şi încă mai privesc la dalbe spice,
                                  Dar am omis, în graba mea precară,
                                  Chiar braţul tău să-l chem să mă ridice!

                                  C-ar fi banal să nu exişti cu mine
                                  Şi-ar fi absurd tot zbuciumul lumesc
                                  De-am mai avea şi vise prea puţine
                                  Ori aş uita vreodat’ să te iubesc!

                                  Dar ştiu că nici uitarea nu e lege,
                                  Că dorul tău mi-e vamă şi hotar,
                                  Că nu avem meniri spre a-nţelege
                                  Popasul lung în drumul solitar.

                                 Te-am adunat pe suflet în tăcere,
                                 Ca un cocor pierdut în zbor uitat,
                                 Te-mbrăţişez, sublimă mângâiere,
                                 Ca să mai uit, din nou, că ai plecat!