Departe, cine ştie în ce oraş ploios
Cu tâmplele în palme vei fi gândind la mine,
Privind spre cerul umed, tomnatec, somnoros –
Departe ... cine ştie în ce oraş ploios ...
Cu fruntea sprijinită pe degetele pale
În ochii tăi, străino, aduni melancolie
Răsfrângi tristeţi de toamnă în lacrimile tale –
Cum stai aşa ... cu fruntea în degetele pale ...
Afară plouă ... plouă ... şi vântul toamnei bate
Cântând întristătoarea şi vaga-i melodie,
În jurul meu s-aşterne pustiu ... singurătatea –
Afară plouă ... plouă ... şi vântul toamnei bate ...
Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe,
La ochii-n cari se stinge un dor de mângâiere,
La soarta nendurată ce calea ne-o desparte –
Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe ...
În sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare
Şi golul din odaie se-mprăştie în mine.
Durerea ta, străino, pustiul tău mă doare –
Şi-n sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare ...
Şi-acum, când cade seara din cerul somnoros,
Când tot mai larg se-ntinde în jurul meu pustiul
Te stingi şi tu, ca mine, urzind un vis frumos –
Departe, cine ştie în ce oraş ploios !...
Din volumul „Poemele singurătăţii“ (1906 – 1912)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu