Cântec fără răspuns

Autor: Nichita Stănescu

                              De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
                              care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
                              în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
                              mereu fragedă, mereu unduitoare?

                              De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
                              ca firul de iarbă ce taie în două
                              luna văratecă, azvârlind-o în ape,
                              despărţită de ea însăşi
                              ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

                              De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
                              soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
                              trăgând după el un cer de miresme
                              cu nouri subţiri fără umbră?

                              De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
                              care-n loc de sunete
                              goneşte-n jurul inimii mele
                              o herghelie de mânji cu coame rebele?

                              De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
                              vârtej de-anotimpuri colorând un cer
                              (totdeauna altul, totdeauna aproape)
                              ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

Vitraliu

Autor: Nichita Stănescu

                                     Umbra ta, lovindu-se de ziduri,
                                      iar se sparge-n cioburi colorate.
                                      Oh, de-aceea m-ai zărit în stradă
                                      adunând pierdutele-i pătrate.

                                      Şi s-o fac la loc, în ceasul nopţii,
                                      peste geamuri ţi le-aşez cu grijă,
                                      verzi, albastre, galbene şi roşii,
                                      încoifate-n creştet cu o sprijă.

                                      Când te vei trezi, lipiţi de geamuri,
                                      arlechini din sticle colorate
                                      vor lăsa prin ei să-ţi cadă-n braţe
                                      soarele, mereu la jumătate.

Poveste sentimentală

Autor:
Nichita Stănescu

                            Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
                            Eu stăteam la o margine-a orei,
                            tu - la cealaltă,
                            ca două toarte de amforă.
                            Numai cuvintele zburau intre noi,
                            înainte și înapoi.
                            Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
                            și deodată,
                            îmi lăsam un genunchi,
                            iar cotul mi-înfigeam în pământ,
                            numai ca să privesc iarba-nclinată
                            de căderea vreunui cuvânt,
                            ca pe sub laba unui leu alergând.
                            Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
                            înainte și înapoi,
                            și cu cât te iubeam mai mult, cu atât
                            repetau, într-un vârtej aproape văzut,
                            structura materiei, de la-nceput.

Imbrățișarea

Autor:
Nichita Stănescu 

                                  Când ne-am zărit, aerul dintre noi
                                  și-a aruncat dintr-o dată
                                  imaginea copacilor, indiferenți și goi,
                                  pe care-o lasă să-l străbată.
                                  Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
                                  unul spre celălalt, și-atât de iute,
                                  că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
                                  și ora, lovită, se sparse-n minute.
                                  Aș fi vrut să te păstrez în brațe
                                  așa cum țin trupul copilăriei, întrecut,
                                  cu morțile-i nerepetate.
                                  Și să te-mbrățișez cu coastele-aș fi vrut.