Autor: Vasile Voiculescu
Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea
Uitată-n colţul mesei, unde moare.
Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
Oglinda-n podini şi-a holbat privirea.
Perdelele lungi ţin calea către soare ...
Păianjenii şi-au întrerupt urzirea.
Privindu-se în cupă ofilite,
Din miezul veşted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală
Picând domol în umbra liniştită ...
Şi floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală
În apa vremii veche şi clocită
vineri, 13 decembrie 2013
miercuri, 4 decembrie 2013
Destin
Autor: Romulus Vulpescu
Noi ne iubim în paturi de-mprumut:
Pe-o canapea îngustă, fără pernă,
Crezând ca aventura de-un minut
Devine lesne "dragoste eternă".
Noi ne iubim pe scenă, -ntr-un decor:
Pe-un sac - umplut cu paie - dintr-o piesă
Eu par un ceas truver rătăcitor,
Tu ești o oră magică, prințesă !.
Sperăm cu disperare amândoi
Că ni-e deajuns o-mbrățisare-n fugă
Și că statutul nostru de eroi
Nu poate-apoteoza sa-l distrugă.
Noi ne iubim visându-ne-n secret
Perechea pasionată și celebră
Traind în moarte, fără de regret,
Un scurt și iluzoriu act de febră.
Noi ne iubim... dar cuplu consacrat,
Culcat calm, în culcuș fără alarme,
Am deveni doar într-un simplu pat
În care-am învăța cum se și doarme.
Noi ne iubim în paturi de-mprumut:
Pe-o canapea îngustă, fără pernă,
Crezând ca aventura de-un minut
Devine lesne "dragoste eternă".
Noi ne iubim pe scenă, -ntr-un decor:
Pe-un sac - umplut cu paie - dintr-o piesă
Eu par un ceas truver rătăcitor,
Tu ești o oră magică, prințesă !.
Sperăm cu disperare amândoi
Că ni-e deajuns o-mbrățisare-n fugă
Și că statutul nostru de eroi
Nu poate-apoteoza sa-l distrugă.
Noi ne iubim visându-ne-n secret
Perechea pasionată și celebră
Traind în moarte, fără de regret,
Un scurt și iluzoriu act de febră.
Noi ne iubim... dar cuplu consacrat,
Culcat calm, în culcuș fără alarme,
Am deveni doar într-un simplu pat
În care-am învăța cum se și doarme.
miercuri, 30 octombrie 2013
O lacrimă
Autor: Octavian Goga
De-ar fi să împărțești odată
Tu bogățiile ce ai,
Din toate darurile tale,
Ți-aș cere-o lacrimă să-mi dai
Mi-ai da atunci un strop de suflet,
Ce din adâncuri îmi răsare,
Căci numai din adâncul mării
Se pescuiesc mărgăritare
De-ar fi să împărțești odată
Tu bogățiile ce ai,
Din toate darurile tale,
Ți-aș cere-o lacrimă să-mi dai
Mi-ai da atunci un strop de suflet,
Ce din adâncuri îmi răsare,
Căci numai din adâncul mării
Se pescuiesc mărgăritare
vineri, 25 octombrie 2013
Scrisori nescrise
Autor: Radu Gyr
Viața noastră-ascunde-adese
într-un colț de paradis
scrisori ce nu ne-au fost trimese
de-o mână care nu ne-a scris.
Nu știm pe foi ce-am vrea să fie
ce cânt de dragoste nescris,
dar mâna care nu ne scrie
o legănăm mereu în vis.
Și frazele ce n-au să vină
în așteptări mai scumpe ni-s
iar umbra ce n-a dat lumină
în piept ni-i floare de cais.
Așa cum stăm în uși deschise
pândim cu dor nicicând ucis
scrisori ce nu ne-au fost trimise
de-o mână care nu ne-a scris.
Viața noastră-ascunde-adese
într-un colț de paradis
scrisori ce nu ne-au fost trimese
de-o mână care nu ne-a scris.
Nu știm pe foi ce-am vrea să fie
ce cânt de dragoste nescris,
dar mâna care nu ne scrie
o legănăm mereu în vis.
Și frazele ce n-au să vină
în așteptări mai scumpe ni-s
iar umbra ce n-a dat lumină
în piept ni-i floare de cais.
Așa cum stăm în uși deschise
pândim cu dor nicicând ucis
scrisori ce nu ne-au fost trimise
de-o mână care nu ne-a scris.
duminică, 20 octombrie 2013
Monologul puiului de vulpe
Autor: Evgheni Evtușenko
Albastru sunt, în ferma cenuşie,
Şi, pentru asta, bun de abator.
În cuşcă de metal ţinut, vai mie,
Nu-s împăcat că trebuie să mor.
M-aş jupui de viu, să scap de-această
Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă
Triumfă-n blana mea fără noroc.
Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.
Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar mai urla şi el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu de-l pun.
Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă
Mă ţine sclav, să evadez nu pot.
Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
După un prânz cu peşte împuţit,
Fără să vreau m-am repezit afară
Şi-n hău stelar deodată m-am trezit.
Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înţeles, în zborul meu stingher
Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.
Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănaţi de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre
Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.
Dar singur şi-ntristat mi-am plâns de milă
Înţelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă
Atunci când în robie te-ai născut.
Mereu captiv, am înţeles cu groază
Că după fermă plâng şi c-o iubesc,
Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria- ţinutul meu ceresc!
Întors astfel la lumea cenuşie,
În cuşca mea, învins şi resemnat,
Strivit de mult prea grea vinovăţie,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.
Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Şi-aici la fermă! Căci dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cânva, azi doar c-o sârmă
Electrică- ne vin urgent de hac.
Duios, lapona mea cu două feţe
Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern...
Ce mână moale! Doamne, ce blândeţe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!
Mă va salva de boli şi, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul...
Trădarea e în fişa ei de post.
C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:
"Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"
Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie şi mă ucide-apoi.
. (1967, Rostov-pe-Don)

Albastru sunt, în ferma cenuşie,
Şi, pentru asta, bun de abator.
În cuşcă de metal ţinut, vai mie,
Nu-s împăcat că trebuie să mor.
M-aş jupui de viu, să scap de-această
Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă
Triumfă-n blana mea fără noroc.
Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.
Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar mai urla şi el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu de-l pun.
Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă
Mă ţine sclav, să evadez nu pot.
Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
După un prânz cu peşte împuţit,
Fără să vreau m-am repezit afară
Şi-n hău stelar deodată m-am trezit.
Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înţeles, în zborul meu stingher
Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.
Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănaţi de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre
Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.
Dar singur şi-ntristat mi-am plâns de milă
Înţelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă
Atunci când în robie te-ai născut.
Mereu captiv, am înţeles cu groază
Că după fermă plâng şi c-o iubesc,
Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria- ţinutul meu ceresc!
Întors astfel la lumea cenuşie,
În cuşca mea, învins şi resemnat,
Strivit de mult prea grea vinovăţie,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.
Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Şi-aici la fermă! Căci dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cânva, azi doar c-o sârmă
Electrică- ne vin urgent de hac.
Duios, lapona mea cu două feţe
Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern...
Ce mână moale! Doamne, ce blândeţe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!
Mă va salva de boli şi, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul...
Trădarea e în fişa ei de post.
C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:
"Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"
Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie şi mă ucide-apoi.
. (1967, Rostov-pe-Don)
joi, 17 octombrie 2013
Moartea visurilor
Autor: Ștefan Petică
Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.
Și palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!
Și noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică și vagă
Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună.
Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.
Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.
Și palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca niște albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!
Și noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică și vagă
Căzând pe frunți de ceară în taina lor nebună.
Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.
luni, 7 octombrie 2013
”Toamna murind” - G.Bacovia
Toamna murind
Toamna în grădină îşi acordă vioara.
Plâng strunele jalnic, lung şi prelung
Şi-n goala odaie acorduri ajung...
Şi plâng în odaie, şi eu din vioară...
Plâng strunele toate lung şi prelung.
Fereastra e deschisă... vioarele plâng...
O, ninge... şi toate se sting...
Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit...
Îmi cade vioara şi cad ostenit,
Iar toamna, poetă, cântând a murit.
vineri, 20 septembrie 2013
Amurg de toamnă
Din vârf de munți amurgul suflă
cu buze roșii
în spuza unor nori
și-ațâță
jăraticul ascuns
sub valul lor subțire de cenuşă.
O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile și se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -și frunza cade.
O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept și mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuși.
E toamnă.
miercuri, 11 septembrie 2013
O elegie de Victor Hugo
Demain, dès l'aube
Demain, dès l'aube, à l'heure où blanchit la campagne,
Je partirai. Vois-tu, je sais que tu m'attends.
J'irai par la forêt, j'irai par la montagne.
Je ne puis demeurer loin de toi plus longtemps.
Je marcherai les yeux fixés sur mes pensées,
Sans rien voir au dehors, sans entendre aucun bruit,
Seul, inconnu, le dos courbé, les mains croisées,
Triste, et le jour pour moi sera comme la nuit.
Je ne regarderai ni l'or du soir qui tombe,
Ni les voiles au loin descendant vers Harfleur,
Et, quand j'arriverai, je mettrai sur ta tombe
Un bouquet de houx vert et de bruyère en fleur.
3 septembre 1847.
Notă:V.Hugo a scris această poezie după pierderea fiicei sale Leopoldine care s-a înecat în Sena...
Traducere :
Mâine, în zori, la ceasul când se luminează câmpul
Voi pleca. Vezi tu, eu știu că mă aștepți.
Voi merge prin pădure, voi trece peste munte.
Nu pot să stau multă vreme departe de tine.
Voi merge cu ochii fixați pe gândurile mele,
Fără să văd nimic în afară, fără să aud niciun zgomot,
Singur, neștiut, cu spatele gârbovit, cu mâinile împreunate,
Trist, iar ziua pentru mine va fi precum noaptea.
Nu voi privi nici auriul serii ce se lasă
Nici velele depărtate coborând către Harfleur,
Și, când voi ajunge, voi pune pe mormântul tău,
Un buchet de cătină verde și de cimbrișor înflorit.
Demain, dès l'aube, à l'heure où blanchit la campagne,
Je partirai. Vois-tu, je sais que tu m'attends.
J'irai par la forêt, j'irai par la montagne.
Je ne puis demeurer loin de toi plus longtemps.
Je marcherai les yeux fixés sur mes pensées,
Sans rien voir au dehors, sans entendre aucun bruit,
Seul, inconnu, le dos courbé, les mains croisées,
Triste, et le jour pour moi sera comme la nuit.
Je ne regarderai ni l'or du soir qui tombe,
Ni les voiles au loin descendant vers Harfleur,
Et, quand j'arriverai, je mettrai sur ta tombe
Un bouquet de houx vert et de bruyère en fleur.
3 septembre 1847.
Notă:V.Hugo a scris această poezie după pierderea fiicei sale Leopoldine care s-a înecat în Sena...
Traducere :
Mâine, în zori, la ceasul când se luminează câmpul
Voi pleca. Vezi tu, eu știu că mă aștepți.
Voi merge prin pădure, voi trece peste munte.
Nu pot să stau multă vreme departe de tine.
Voi merge cu ochii fixați pe gândurile mele,
Fără să văd nimic în afară, fără să aud niciun zgomot,
Singur, neștiut, cu spatele gârbovit, cu mâinile împreunate,
Trist, iar ziua pentru mine va fi precum noaptea.
Nu voi privi nici auriul serii ce se lasă
Nici velele depărtate coborând către Harfleur,
Și, când voi ajunge, voi pune pe mormântul tău,
Un buchet de cătină verde și de cimbrișor înflorit.
duminică, 1 septembrie 2013
Toamnă
Autor: Vincenzo Cardarelli,
Toamnă
Toamna. Deja o simţim că vine
în vântul de august,
în ploile de septembrie,
torenţiale şi plângătoare,
şi un fior străbătu pământul
care acum, gol şi trist,
salută un soare rătăcit.
Vremea trece şi apune,
în această toamnă care avansează
cu lentoare nespusă,
cel mai bun timp din viaţa noastră
şi îndelungat, ne spune adio.
Toamnă
Toamna. Deja o simţim că vine
în vântul de august,
în ploile de septembrie,
torenţiale şi plângătoare,
şi un fior străbătu pământul
care acum, gol şi trist,
salută un soare rătăcit.
Vremea trece şi apune,
în această toamnă care avansează
cu lentoare nespusă,
cel mai bun timp din viaţa noastră
şi îndelungat, ne spune adio.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)











