Autor:
Boris Ioachim
Cad zăpezi, curat, pe ramuri şi pe patimi omeneşti
Mâna Domnului aşează flori de gheaţă pe fereşti.
Peste tot urâtul lumii, neaua cade dinadins
Şi pe noi, iubito, parcă, pe la tâmple lin ne-a nins.
Dor de sănii mă îmbie să-mi pun caii minţii-n ham –
Dar hălăduiesc pe dealuri – doar în gând, privind pe geam.
E un alb de puritatea aripilor îngereşti...
Unde e, acum, bunica, să mă-mbete cu poveşti?
Parc-aud, venind din vremuri, chicotind un clopoţel
Şi mă arde-n piept dorinţa de-a mai fi copil niţel.
De-a-mbrăca, pe înserate, haina groasă, zgribulind
Şi-apoi, de-a porni colindul, pe la geamuri lin cântând.
... Nimeni n-o să-mi dea, vreodată, anii-aceia înapoi...
Azi, colindul meu e searbăd – de tristeţi şi de nevoi
Lerui-ler, florile dalbe – toate-s duse, ca un fum –
Dar eu, tot visez, aievea, sănii alergând pe drum...
