Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,

Autor: Serghei Esenin



                                       Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
                                       Toate trec ca floarea spulberată.
                                       Vestejit de-al toamnei mele frig
                                       Nu voi mai fi tânăr niciodată.

                                       N-ai să mai zvâcnesti ca pân-acum
                                       Inimă răcită prea devreme
                                       S-o pornesc din nou la drum
                                       Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

                                       Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
                                       Pui pe buze flacăra pornirii
                                       Și pierdutul prospețimii har
                                       Cu vioiul clocot al simțirii!

                                       În dorinți încep zgârcit să fiu,
                                       Te-am trăit sau te-am visat doar viață?
                                       Parcă pe un cal trandafiriu
                                       Vesel galopai de dimineață.

                                       Toți suntem vremelnici pentru veci
                                       Rar ning fagii frunzele deșarte…
                                       Binecuvântat să fie deci
                                       Că trăiesc și că mă duc spre moarte.

Tălmăciri de George LESNEA

din vol. Serghei Esenin, Poezii • Poeme, în româneşte de George Lesnea
 postfaţa Tamara Gane, Ed. Cartea rusă. Buc., 1957
 

Iubește-mi mâinile

Autor: Elena Farago

                                  Iubeşte-mi mâinile
                                  Şi ochii
                                  Şi iartă-le dac-au fost clipe
                                  În care n-au ştiut să-ţi spună,
                                  În care n-au putut să-ţi dea
                                  Atât cât ar fi vrut,
                                  Atâta – cât poate doru-ţi le cerea
                                  În dragostea,
                                  În îndoiala,
                                  În deznădejdea unei clipe...

                                  Iubeşte-mi mâinile
                                  Şi ochii
                                  Şi iartă-le nevruta vină
                                  Că prea târziu veniră-n cale-ţi
                                  Şi prea curând se duc de tot...

                                  Dezleagă-mi sufletul de vina
                                  Că în curând n-am să-ţi mai pot
                                  Aduce-n mâini
                                  Şi-n ochi
                                  Durutul,
                                  Târziul zâmbet de lumină...

Departe, cine știe...

Autor: Victor Eftimiu

                            Departe, cine ştie în ce oraş ploios 
                            Cu tâmplele în palme vei fi gândind la mine, 
                            Privind spre cerul umed, tomnatec, somnoros –  

                            Departe ... cine ştie în ce oraş ploios ... 

                            Cu fruntea sprijinită pe degetele pale
                            În ochii tăi, străino, aduni melancolie 
                            Răsfrângi tristeţi de toamnă în lacrimile tale – 

                            Cum stai aşa ... cu fruntea în degetele pale ... 

                            Afară plouă ... plouă ... şi vântul toamnei bate 
                            Cântând întristătoarea şi vaga-i melodie, 
                            În jurul meu s-aşterne pustiu ... singurătatea – 

                            Afară plouă ... plouă ... şi vântul toamnei bate ... 

                            Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe, 
                            La ochii-n cari se stinge un dor de mângâiere, 
                            La soarta nendurată ce calea ne-o desparte – 

                            Şi mă gândesc la tine, frumoaso de departe ...

                            În sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare 
                            Şi golul din odaie se-mprăştie în mine. 
                            Durerea ta, străino, pustiul tău mă doare – 

                            Şi-n sufletu-mi coboară tristeţi sfâşietoare ... 

                            Şi-acum, când cade seara din cerul somnoros, 
                            Când tot mai larg se-ntinde în jurul meu pustiul 
                            Te stingi şi tu, ca mine, urzind un vis frumos – 

                            Departe, cine ştie în ce oraş ploios !...

 Din volumul „Poemele singurătăţii“ (1906 – 1912)

O zi

Autor: Tudor Arghezi

                                    Ziua de ieri s-a ținut după mine crezând,
                                    ca un câine flămând,
                                    Că e legată cu ceva, cu vreo curea,
                                    Cu vreo frânghie, de viața mea-
                                    Și la o răspântie cu statui
                                    S-a întors văzând că nu-i.

                                    S-a pierdut neputincioasă și pribeagă
                                    După ce vremea întreagă
                                    M-a urmat pas cu pas, până azi
                                    La amiazi.

                                    Cine și-a pierdut o zi cât o viață
                                    S-o caute repede. Se înoptează. Se lasă
                                    ceață.

Înțelepciune

Autor: Magda Isanos

                          Ințelepciune este să respiri
                          ușor, și după lacrimi să zâmbești,
                          petalele ce cad din trandafiri
                          și nu s-aud când mor, să le iubești.

                          Privește pomii drepți din bătătură-
                          ei cată totdeauna către cer,
                          și-n ruga lor cea verde parcă cer
                          mai multă ploaie, mai puțină ură.

                          Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
                          Poate-naintea spicelor să cazi,
                          stăpâni când nu suntem decât pe azi,
                          nu te gândi la mâine, nici la ieri.

Strofe de-a lungul anilor

Autor: Lucian Blaga

                        
                                            Când prin oraș calci lin pe străzi
                                            sămânța ulmilor, și-n mers
                                            în adevăruri limpezi crezi-
                                            mai e nevoie de vreun vers?

                                            Când mușchiul de pădure mult
                                            ne-alină-n vară verde dor
                                            și glasul picurat ți-ascult-
                                            mai e nevoie de-un izvor?

                                            Când în bătaia vântului
                                            mlădie umbli pe colnic,
                                            pe-ntinderea pământului
                                            mai e nevoie de vreun spic?

                                            Când între lipsă și prinos
                                            ne bucurăm de câte sunt
                                            și cântă pe sub glii un os-
                                            mai e nevoie de cuvânt?

                                            Când îți ghicesc arzândul lut
                                            cum altul pe Tanagra nu-i,
                                            din miază-noapte până-n sud
                                            mai e nevoie de statui?

                                           Când hoinărind, alăturea,
                                           noi mână-n mână ne găsim
                                           cu ochii la aceeași stea-
                                           mai e nevoie de destin?

              

Leoaică tânără, iubirea

Autor: Nichita Stănescu

                                   Leoaică tânără, iubirea
                                   mi-a sărit în faţă.
                                   Mă pândise-n încordare
                                   mai demult.
                                  Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
                                   m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.

                                  Şi deodată-n jurul meu, natura
                                  se făcu un cerc, de-a-dura,
                                  când mai larg, când mai aproape,
                                  ca o strângere de ape.
                                  Şi privirea-n sus ţâşni,
                                  curcubeu tăiat în două,
                                  şi auzul o-ntâlni
                                  tocmai lângă ciocârlii.

                                  Mi-am dus mâna la sprânceană,
                                  la tâmplă şi la bărbie,
                                  dar mâna nu le mai ştie.
                                  Şi alunecă-n neştire
                                  pe-un deşert în strălucire
                                  peste care trece-alene
                                  o leoaică arămie
                                  cu mişcările viclene,
                                  încă-o vreme,
                                  şi-ncă-o vreme...

Viori aprinse, femeile...

Autor: Lucian Blaga

                             Viori sunt femeile,
                              tremur în palme răsfrânt.
                              Le slăvesc și le cânt
                              pentru sfârșitul de drum
                              ce-l au pe pământ.
                              Lemn moale, lemn sfânt!
                              Viori sunt femeile,
                              vibrație fără cuvânt,
                              viori aprinse subt arc
                              în flăcări și fum.

El este

Autor: Dan Botta

 
                                             El este, este glasul lui,
                                             Şi am ieşit în poartă;
                                             Era doar vântul ce hai-hui
                                             Ducea o frunză moartă.

                                             El este, este pasul lui,
                                             Şi-am pus urechea la pământ;
                                             Era doar viersul râului
                                             Scandat de asprul vânt.

                                             El este, este mâna lui
                                             Ce-mi bate în fereastră;
                                             Pe cerul trist ca faţa lui
                                             Mijea o stea albastră.

                                             El este, e statura lui
                                             Înaltă-n zarea dintre ulmi;
                                             Doar fumul serii albăstrui
                                             Se despletea pe culmi.

Singurătate

Autor : Demostene Botez

                      Afară plouă ca și toamna și-i urât
                      Mă uit pe geam ca după tine și atât.

                      În mine toate amintirile te-așteaptă
                      De-aceea mi- privirea stranie și dreaptă.

                      Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând
                      În mine nu mai este nici un gând.

                      Vreau să citesc și-m cad din mână cărțile:
                      Mă împresoară chipul tău din toate părțile.

                      Mâna ce mi-a-mprăștiat părul și gândurile
                      Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

                      Rămân uitându-mă pe geam ca după tine
                      Și tot aștept pe cineva ce nu mai vine.