Autor: Magda Isanos
(1916-1944)
Invață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
că din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată,
gândeste-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvara,
și dragostea cu inima deodată?...
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
că dispretuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
miercuri, 11 noiembrie 2015
duminică, 1 noiembrie 2015
Murim...ca mâine
Autor: Magda Isanos
E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atata vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori si nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.
E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atata vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt - și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori si nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)