(1916-1944)
Invață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
că din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată,
gândeste-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvara,
și dragostea cu inima deodată?...
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
că dispretuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu