Tinerețe

Autor: George Lesnea

                                  Mi-a mai rămas puţină tinereţe,
                                  Mă desfrunzesc de ani ca o livadă,
                                  Mi-i palma mâinii scrisă cu tristeţe,
                                  Şi ochii – tupilaţi lângă baladă.

                                  În mine plopii-şi suie fremătarea,
                                  Ca în adâncul inimii să mâie,
                                  Obrajii mi-i sărută înserarea,
                                  Împrospătând cu stele şi cu grâie.

                                  Cu doina apei curg spre totdeauna,
                                  Cu ciocârlia inima mea zboară.
                                  Privesc cum noaptea ia pe umăr luna
                                  Ca pe un pui ucis, de căprioară.

                                  Ades simt ghioceii duioşiei
                                  Că-mi înfloresc din piept şi din privire,
                                  Când bălţile-s ferestrele câmpiei,
                                  Prin care văd departe, -n amintire.

                                  Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,
                                  În frunze viitorul meu suspină.
                                  Un nour poartă lebăda-i bolnavă,
                                  Scăpând din plisc grăunţe de lumină.

                                  Pare-un surâs al soarelui pământul.
                                  Aleargă cerul după rândunele.
                                  Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul
                                  Se plimbă printre gândurile mele.

                                  Ca o icoană-ncepe să s-afume
                                  Făptura mea de stinse curcubeie.
                                  Zădarnic însă locul meu în lume
                                  Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.

Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,
În frunze viitorul meu suspină.
Un nour poartă lebăda-i bolnavă,
Scăpând din plisc grăunţe de lumină.

Pare-un surâs al soarelui pământul.
Aleargă cerul după rândunele.
http://Versuri.ro/w/ggleil
Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul
Se plimbă printre gândurile mele.

Ca o icoană-ncepe să s-afume
Făptura mea de stinse curcubeie.
Zădarnic însă locul meu în lume
Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.

Trecutul meu e-n ceaţa din dumbravă,
În frunze viitorul meu suspină.
Un nour poartă lebăda-i bolnavă,
Scăpând din plisc grăunţe de lumină.

Pare-un surâs al soarelui pământul.
Aleargă cerul după rândunele.
http://Versuri.ro/w/ggleil
Stau frunte-n frunte ca apusul. Vântul
Se plimbă printre gândurile mele.

Ca o icoană-ncepe să s-afume
Făptura mea de stinse curcubeie.
Zădarnic însă locul meu în lume
Vrea salcia pletoasă să mi-l ieie.

Noaptea de Ajun

Autor : Cati Gavril

                                       Pe cer, printre nori de argint
                                       În noaptea sfântă se înalţă luna
                                       Şi-un cântec îngeresc şi de alint
                                       Ne cântă astăzi buna.

                                       E noaptea Sfântă de Ajun
                                       Şi somnul încet mă cuprinde...
                                       În visul meu îl văd pe Moş Crăciun
                                       Cum luminiţele din brad le-aprinde.

Rugă

Autor: Corneliu Coposu

                                       Cerne, Doamne, liniștea uitării
                                        peste nesfârțita suferință,
                                        seamănă întinderi de credință
                                        și sporește roua îndurării !

                                       Răsădește, Doamne, dragostea și crinul
                                       în ogorul năpădit de ură
                                       și așterne peste munți de zgură
                                       liniștea, iertarea și seninul !

Un poem : ”Când nu voi mai fi”

Autor: Sorin Olariu

Mă cheamă amintirea

Motto: 
”Copilăria...Cadoul pe care ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat”( Horațiu Mălăele )

Autor: George Ioana

                            Mi-e cald, însă căldura nu vine de la soare,
                            ceva parcă mă arde şi inima mă doare
                            şi urcă pân' la creier o moleşeală stinsă
                            ce-nvăluie, ca ceaţa, durerea necuprinsă.

                            Mă cheamă amintirea, mă strigă tot mereu.
                            Mă-ntorc înspre trecutul, ce nu mai e al meu,
                            dar nu văd decât urme pe drumul cunoscut,
                            ce duc spre-aceeaşi ţintă, al vieţii început.

                            Copilăria-mi dragă, ca un balsam se-aşează
                            pe fruntea fără riduri, în ochi ce scânteiază
                            şi-o undă de mireasmă de crini şi busuioc,
                            îmbracă amintirea şi-o-nchide într-un obroc.-

In fiecare zi

Autor: Romulus Vulpescu

                                       În fiecare zi, ne batem joc
                                       De păsări, de iubire și de mare,
                                       Și nu băgăm de seamă că, în loc,
                                       Rămâne un deșert de disperare.

                                       Ne amăgește lenea unui vis
                                       Pe care-l anulaăm cu-o șovăire;
                                       Ne reculegem într-un cerc închis
                                       Ce nu permite ochilor s-admire;

                                       Ne răsucim pe-un așternut posac,
                                       Însingurați în doi, din lașitate,
                                       Mințindu-ne cu guri care prefac
                                       În zgură sărutările uzate;

                                       Ne pomenim prea goi într-un târziu,
                                       Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
                                       Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
                                       Ca să mai știm că dragostea există.

                                       În fiecare zi, ne batem joc
                                       De păsări, de iubire și de mare,
                                       Și nu băgăm de seamă ca, în loc,
                                       Rămâne un deșert de disperare.

Tu, dor nebun!

Autor: Ovidiu Oana- Pârâu

                                  Tu, dor nebun, de ce mă amăgeşti,
                                  Şi-mi pui poveri ca unui sclav de rând ?
                                  Ce alte chinuri vrei să-mi născoceşti,
                                  Nu îţi ajunge că mă vezi plângând ?

                                   Întâi mă rătăceşti prin larga lume,
                                   În labirinturi fără de scăpare
                                   Şi peste-un ceas îmi spui poveşti anume,
                                   Despre întoarceri şi de împăcare.

                                   A mia oară tu mă faci stingher,
                                   Când picuri de otravă-mi dai de sete,
                                   Mai trist mă pripăşesc prin vreun ungher,
                                   Sperând ca răul tău să nu mă-mbete.

                                   Adorm sfârşit, cerşind minuni cereşti
                                   Şi până-n zori scot ghimpele din gând.
                                   Tu, dor nebun, de ce mă amăgeşti
                                   Şi-mi pui poveri ca unui sclav de rând ?

De nu mă poți iubi

Autor : Victor Eftimiu

                                     De nu mă poți iubi, frumoaso, -
                                     Căci altul ți-e stăpân pe veci –
                                     De ce, când te-ntâlnesc în cale
                                     O clipă - ochii nu ți-i pleci ?

                                     De nu mă poți iubi, frumoaso,
                                     Întoarce-ți ochii de la mine ;   
                                     Tu știi ispita ce se-ascunde
                                     În fundul apelor senine ;

                                     În prefăcuta-mi nepăsare,
                                     În genele mereu plecate,
                                     Tu nu-nțelegi mărturisirea
                                     Iubirii mele zbuciumate?

                                     De nu mă poți iubi, femeie,
                                     Întoarce-ți ochii - căci mă tem   
                                     Să nu le-ntunece lumina
                                     Întâiul dragostei blestem !...

Din volumul „Poemele singurătății“ (1906 – 1912)

De ce?

Autor: Marilena Velicu

                            De ce nu trece timpul ca melcul de încet
                            Şi ploile de vară nu vin când le dorim?
                            De ce averea toamnei nu-ncape-ntr-un sipet
                            Şi când se naşte ziua noi nu sărbătorim?
                                                             
                            De ce se-ntoarce iarna cu viscole cu tot
                            Și albul ei astupă mormintele pustii?
                            De ce în vise noaptea să te rechem nu pot
                            Şi muzica răsună prin notele zglobii?

                            De ce îmi place galben, din multele culori
                            Şi plâng la malul mării când scoicile se sparg?
                            De ce pe scena vieţii suntem umili actori
                            Şi nava ce ne poartă-i lipsită de catarg?

                            De ce frămânţi dorinţe pe cerul înstelat
                            Şi nu scrii pe asfalt cuvinte-ncrucişate?
                            De ce-şi răsfaţă vântul în păru-ţi inelat
                            Trecutele iubiri prin toamne reci lăsate.

Gândeste-te, n-ar fi păcat...

Autor: Magda Isanos 
(1916-1944)

                                Invață-mă cu ce să-ncep întâi
                                și-n care vorbe-anume tuturor
                                să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
                                și cum, de-atâtea lumi luminători,

                                pe gura ta surâsu-i ca un soare;
                                ei poate niciodată n-or să știe
                                din fiecare clipă trecătoare
                                cum ne-am durat noi câte-o veșnicie

                                iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
                                îți cânt atâtea cântece când spui
                                cuvinte ce pe buzele oricui
                                niște cuvinte simple-ar fi rămas.

                                Învață-mă cu ce să-ncep și cum
                                să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
                                că te-a născut, cu truda ei întreagă,
                                pe tine, bucuria mea de-acum.

                                Ea, poate, niciodată n-o să știe
                                c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
                                că din pământ și sura veșnicie
                                să mi te-aducă,-așa cum ești, aproape;

                                și, fiindcă-o să murim și noi odată,
                                gândeste-te: n-ar fi păcat să moară,
                                cuprinsă-n noi, atâta primăvara,
                                și dragostea cu inima deodată?...

                                De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
                                și eu voi scrie toate, fir cu fir,
                                că dispretuitori de cimitir,
                                să ne iubim de-a pururea pe lume.

Murim...ca mâine

Autor: Magda Isanos

                                 E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
                                 poate chiar mâine, pomii de pe-alee
                                 acolo unde-i vezi or să mai stee
                                 voiosi, în vreme ce vom putrezi.

                                 Atâta soare, Doamne,-atâta soare
                                 o să mai fie-n lume dupa noi;
                                 cortegii de-anotimpuri si de ploi,
                                 cu păr din care șiruie răcoare...

                                 Și iarba asta o să mai răsară,
                                 iar luna tot așa o să se plece,
                                 mirată, peste apa care trece-
                                 noi singuri n-o să fim a doua oară.

                                 Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
                                 găsi atata vreme pentru ură,
                                 când viața e de-abia o picătură
                                 între minutu-acesta care bate

                                 și celălalt - și-mi pare nențeles
                                 și trist că nu privim la cer mai des,
                                 că nu culegem flori si nu zâmbim,
                                 noi, care-așa de repede murim.

Eu plec cu cârdul de cocori

Autor: Ion Untaru

                       

    

Corabia-şi urmează cursul                                       Pe un ocean indiferent                                       Un punct pierdut în universul                                       Străin şi rece aparent                                       O undă de melancolie                                       Precum o oază plutitoare                                       Pe care nimenea n-o ştie                                       M-a însoţit pe larga mare                                       Ne-apropiem de Terra Nova                                       Cu pescăruşii la catarg                                       Şi mut e gândul, tace slova                                       Şi valuri greu de bord se sparg                                       Adio ţărmuri jinduite                                       Atâtea nopţi mă trec fiori                                       Rămâneţi nedescoperite                                       Eu plec cu cârdul de cocori, 03 décembre 2009

De va fi...

Autor: Eliana Tudor

                          O lacrimă de fi-va să îţi atârn pe-un umăr,
                          De te-oi uimi cu-al gândurilor triste, număr,
                          E semn că în durere viaţa mi-o petrec…
                          De nu eşti lângă mine, în dorul tău mă-nec…

                          Alerg s-ajung la tine ca un izvor de munte!
                          Mi-e tristă, ninsă tâmpla, mi-s visele cărunte,
                          Dar paşii amintirii, ei n-au îmbătrânit
                          Înving cu forţă timpul, viseaz-un răsărit…

                         Un salt prin ani degrabă şi vrajă viaţa prinde!
                         În drumul meu spre tine, nădejdea se aprinde.
                         Mă strânge orizontul şi mă târăsc peltică,
                         Alăturând-o ţie… şi lumea pare mică…

Aș vrea...

Autor: Romeo Tarhon

                                        Aș vrea, iubito, să regreți
                                        Că nu ne-am întâlnit, cum sper,
                                        În alte trupuri, alte vieți
                                        Pe-acest pământ ori poate-n cer
                                        Să nu disperi, să nu disper...

                                        Să ne fi reunit în dor,
                                        Iubindu-ne măcar un ceas,
                                        Din timpul nostru trecător
                                        Dorindu-ne preț de un pas
                                        Să fi plecat, să fi rămas...

                                        Și, uneori, să fi trecut
                                        O clipă cât un ev și-apoi
                                        Să o fi luat de la-nceput,
                                        Dar împreună amândoi...
                                        Un pas întâi, pe urmă doi...

                                        În nesfârșite așteptări
                                        Fără de Timp și Dumnezeu
                                        Nu vor mai fi nici zori, nici zări,
                                        Dar noi ne vom găsi mereu:
                                        Pe mine tu, pe tine eu...

Două poezii de Jaques Prévert

Alicante

Une orange sur la table
Ta robe sur le tapis
Et toi dans mon lit
Doux présent du présent
Fraîcheur de la nuit
Chaleur de ma vie


 Les enfants qui s'aiment

Les enfants qui s'aiment s'embrassent debout
Contre les portes de la nuit
Et les passants qui passent les désignent du doigt
Mais les enfants qui s'aiment
Ne sont là pour personne
Et c'est seulement leur ombre
Qui tremble dans la nuit
Excitant la rage des passants
Leur rage, leur mépris, leurs rires et leur envie
Les enfants qui s'aiment ne sont là pour personne
Ils sont ailleurs bien plus loin que la nuit
Bien plus haut que le jour
Dans l'éblouissante clarté de leur premier amour

Alicantă

O portocală pe masă
Rochia ta pe podele
Şi tu în pernele mele
Clipă dulce pe-o clipă
Prospeţimea nopţii fără stele
Căldura vieţii mele
.(trad.Vlad Druc)


Copiii care se iubesc 

Copiii care se iubesc se-mbrățisează în picioare
Lângă porțile nopții
Și trecătorii îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
E doar umbra lor
Care tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia și disprețul lor și râsetele și invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
In orbitoarea limpezime a primei lor iubiri.
(Trad. Janina Ivănescu)

Cântec fără răspuns

Autor: Nichita Stănescu

                              De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
                              care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
                              în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
                              mereu fragedă, mereu unduitoare?

                              De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
                              ca firul de iarbă ce taie în două
                              luna văratecă, azvârlind-o în ape,
                              despărţită de ea însăşi
                              ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...

                              De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
                              soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
                              trăgând după el un cer de miresme
                              cu nouri subţiri fără umbră?

                              De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
                              care-n loc de sunete
                              goneşte-n jurul inimii mele
                              o herghelie de mânji cu coame rebele?

                              De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
                              vârtej de-anotimpuri colorând un cer
                              (totdeauna altul, totdeauna aproape)
                              ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

Dacă tu ai dispărea

Autor: Adrian Păunescu
 

                                         Dacă tu ai dispărea
                                         Într-o noapte oarecare
                                         Dulcea mea, amara mea
                                         Aş pleca nebun pe mare.

                                         Cu un sac întreg de lut
                                         Şi-o spinare de nuiele
                                         Să te fac de la-nceput
                                         Cu puterea mîinii mele.

                                         Lucru lung şi monoton
                                         Să te înviez, femeie,
                                         Eu, bolnav Hyperion
                                         Hai şi umblă, Galatee!

                                         Dacă tu ai dispărea
                                         Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
                                         Dulcea mea, amara mea
                                         Aş pleca în ţări de gheaţă.

                                         Să te fac din ţurţuri reci
                                         Să te-mbrac în promoroacă
                                         Şi apoi să poţi să pleci
                                         Orişiunde o să-ţi placă...

                                         De-ai cădea într-adevăr
                                         În momentul marii frîngeri
                                         Aş veni la tine-n cer
                                         Să te recompun din îngeri.

                                         Şi pe urmă aş pleca
                                         Umilit şi iluzoriu
                                         Unde este casa mea
                                         O mansardă-n purgatoriu.

                                         Dacă tu ai dispărea
                                         Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
                                         Te-aş găsi în sinea mea
                                         Te-aş zidi din mine însumï!

Și iar mi-i sufletul la tine...

Autor: Elena Farago

                                ...Şi iar mi-i sufletul la tine
                                Atât de-ntreg,
                                Atât de tot,
                                Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
                                Că cere,
                                Mângâie,
                                Şi doare,
                                De parcă tu ai plâns-o-n mine,
                                De parcă ţi-am venit de tot...

                               Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
                               Şi ochii amândoi mi-i dă,
                               Deschişi adânc
                               Şi mult
                               Şi-aproape
                               Pân-vom închide-o sub pleoape
                               Aceeaşi stea topită-n două
                               De mult ce ia
                               De mult ce dă...

                               Şi calea gândului se-nchide
                               Doar lacrimile vad îşi cer...
                               Şi nu mai am nici ochi,
                               Nici gură...
                               Pe valul mării ce mă fură
                               Privirile nu-şi pot deschide
                               Decât fereastra dinspre cer...

Bună seara, iubito...

Autor: Lucian Avramescu

   
                               Bună seara , iubito, te aștept ca din cer
                               să-mi aduci continente de palid mister
                               cu trenul acesta personal si stingher
                               Bună seara , iubito, te-aștept ca din cer...

                               Bună seara, iubito, pot să-ți spun prin cuvinte
                               că puține mai sunt pe pământ lucruri sfinte,
                               că intră iubiri prematur în morminte
                               Bună seara, iubito, pot să-ți spun prin cuvinte

                               Bună seara, iubito, sunt destui care vor
                               să ne pună la ușa iubirii zăvor,
                               să pună cătușe cuvântului dor.
                               Bună seara , iubito, sunt destui care vor...

                               Bună seara, iubito, te asșept ca și când
                               numai dragostea noastră ar fi pe pământ
                               mai presus de căderi, de măriri, de cuvânt
                               Bună seara , iubito, te aștept ca și când ...

Când timpul plânge între noi

Autor: Marian Burtoi

                                 De unde-mi vii, din care vremi uitate,
                                 Și din ce timp, din care depărtări?
                                 De ce-amăgești azi gânduri vinovate
                                 Cu un surâs și râuri de uitări?

                                 Unde te duci, când nu mai șiu de tine?
                                 Ce brațe te cuprind cu tainic dor?
                                 Ce buze cer sărutul tău, și-n cine
                                 Suflarea ta se schimbă în fior?

                                 Pe care drum te pierzi, când noaptea vine?
                                 În mângâierea cui te mai alinți ?
                                 Ce stele-ți ard in ochi, când uiți de tine
                                 Iar buze, trup și șoapte-ți sunt fierbinți?

                                Care e gustul sărutării tale,
                                Cât e de tandră-mbrățișarea ta,
                                Sublime amintiri...printre petale
                                Din flori cu nume trist: nu mă uita...

                                Privesc la chipul tău, mereu un zâmbet,
                                Mă doare visul ce-a-nflorit târziu,
                                Și-o lacrimă îmi picură în suflet
                                Din tot ce-am  fost și nu mai știu să fiu

                                Se stinge-n trup o flacără aprinsă
                                Prin ochii tăi frumoși, în ochii-mi goi
                                Și-aud tăcerea ta, o floare ninsă
                                A tmpului ce plânge între noi